[ad#Google Adsense]

A trecut mai mult de-o luna de-atunci. Am sa editez si numele pentru ca nu mai e live from Manila ci live from Cluj. Dar pentru ca am promis, am sa scriu si am sa povestesc despre cum a fost acolo. Am sa tai totusi din detalii, dar chiar si-asa am de ales intre 4-5 articole, care nu ar mai avea acelasi farmec sau unul mai lung si plictisitor, pe care oricum nu o sa il citeasca nimeni. Ma mai gandesc si veti vedea rezultatul.

Hotelul (Peninsula Makati) in care am stat in Manila era de 5 stele si chiar isi facea fiecare leut. O spaga de un euro la personal si toti erau la picioarele tale. Iti schimbau prosoapele cand voiai, iti aduceau gheata la orice ora din noapte, iti faceau orice moft indiferent de cat de stupid era. Cand chemai un taxi, iti dadeau un mini formular pe care sa il completezi in cazul in care te simteai inselat. Astfel, taxiul respectiv nu mai pupa deloc clienti de-ai hotelului pentru o perioada. La piscina, cand ieseai din apa, te intampinau cu halatul de baie iar daca ii dadeai spaga la bar cateva peso, aveau grija sa nu iti lipseasca nimic.

Imi parea rau la inceput ca nu am stat in Shangri-La, dar dupa vreo doua zile mi-am dat seama ca pitorescul acestui hotel este cel putin la fel ca al celuilalt. Soarele din tavanul de peste 10 metri inaltime, palmierii din interior, podoabele de craciun, lobby-ul si evenimentele organizate aici, cocktail party-ul din gradina, pestii din asa zisul “iaz”, piscina, cele x restaurante – toate faceau cinste unui hotel de prima clasa.

Nu am sa mai lungesc postul asta, mi-e greu sa scriu ceva despre o chestie care s-a intamplat in urma cu o luna jumate.
Am sa pun ceva poze, si am sa continuu seria Manila pana o termin cu alte posturi mici.

KPICASA_GALLERY(ManilaHotelul)

[ad#Google Adsense]

Calatoria a fost pe putin spus istovitoare, in sensul ca drumul cu acceleratul Cluj – Bucuresti si retur este chiar o desfatare. Macar in intercity ai prize, ai loc sa te misti, nu sunt turbulente si poti deschide si tu o fereastra, sa mai intre ceva aer curat. In articolele mele se poate sa repet anumite chestii, dar stiu ca sunt citit doar de persoane inteligente care imi pot trece cu vederea aceste mici scapari.

In terminalul E20 am intalnit si cativa din pasagerii zborului spre Manila, unul dintre ei, un batranel simpatic si bagacios, isi vizitase nepotii in Amsterdam si acum, dupa cateva saptamani petrecute acolo, se indrepta catre satucul lui din una din insulele filipineze. Povestea ca era la origine pescar si ca isi trimisese fii la facultate, dar pentru ca au avut rezultate deosebite au reusit sa plece din tara si sa se inroleze in una bucata companie capitalista si sa robeasca pe acolo. In Filipine emigrarea este o problema – in sensul ca toata lumea vrea sa plece de aici (sounds familiar?) dar destul de putini reusesc. Raspunsul este simplu: statul limiteaza destul de mult exodul iar daca reusesti in cele din urma sa iti iei talpasita, te vei considera norocos daca reusesti sa fii acceptat pe undeva (viza este necesara in majoritatea statelor din afara asiei, pana si in.. australia). Odata instalat pe scaunul B al randului 54 am incercat sa ma relaxez asteptandu-mi vecinii. Pe masura ce timpul trecea, celelalte randuri se umpleau iar eu ma rugam sa am parte de colegi de zbor macar frumos mirositori, daca nu vorbareti si sociabili. Am avut noroc, cele aproape 13 ore (parca) s-au bucurat de o companie destul de placuta cu tot disconfortul si oboseala data de statul in fund juma de vesnicie. Avionul era compartimentat simplut, pe 3 randuri de scaune a cate 3-4-3 locuri. Eu eram asezat in primul dintre randuri, destul de aproape de geam. Drept urmare am putut fotografia “zapada” din ceruri, chiar daca doar cu camera telefonului.
Mai intai si-a facut aparitia el. Peste medie ca inaltime, relativ bine facut, imbracat intr-un costum destul de calitativ. Tiparul clasic filipinez: buze carnoase dar nu foarte groase, ten masliniu, ochi migdalati dar nu oblici. Vorbea destul de bine engleza, dar nu parea tipul extrem de comunicativ. Colegul de langa geam avea o afacere de import export si calatorea prin lume destul de mult. Venise cu niste afaceri din Amsterdam, se intorcea acasa in Manila pentru a rezolva altele si urma sa calce o tura si prin Singapore pentru a perfecta un targ cu electronice. Parea destul de secretos in ceea ce priveste afacerile lui asa ca nu am insistat. A scuipat insa aproape tot ce la intrebat colega din dreapta scaunului meu. Pana si pe teren asiatic se stie: nu poti rezista interogatoriului unei femei. Sau poti? Whatever… Ea, cea din dreapta este manager pe servicii de audit la o firma importanta din Luxemburg. Ca si personalitate mi-a parut interesanta, avea sarguinta filipinezilor dar deschiderea europenilor. Lucrase o vreme prin Bermude si ma rugam sa nu cobeasca pentru ca avionul nu era dotat si cu parasute. Din fericire nu era superstitioasa, asa ca am lasat triunghiurile pentru subiecte mai autohtone ei. Cu ocazia asta am aflat ca in Filipine Craciunul este sarbatorit inca din septembrie (eu imi faceam anul trecut complexe ca am impodobit bradul la cateva zile dupa intai) si strazile sunt imbracate de sarbatoare inca de atunci; Craciunul este cea mai importanta sarbatoare a manelistilor si drept urmare lumea de aici o ia tare in serios.

Am reusit sa atipesc in cele din urma pentru cateva ore, dar drumul mi s-a parut per ansamblu extrem de inconfortabil si obositor. Din cauza oboselii si a fusului orar nu am reusit sa adorm nici la hotel, asa ca am facut o plimbare la cele doua malluri din oras.

Urmatorul post va fi Live from Manila – Hotelul si probabil il voi arunca pe web, imediat ce ma trezesc maine dimineata. Da, ma trezesc dimineata (ca pot!) si ma duc la lucru abia dupa amiaza. Acum e aproape de 12, sunt inca la birou si ma pregatesc sa servesc cina la cantina cladirii. Dar, despre asta in episoadele viitoare.

[ad#Neogen 468x60]

[ad#Google Adsense]

Live from Manila I se vrea un prim episod despre “aventurile” mele prin tara lui Filip al doilea, peripetii care nu vor fi pentru unii nici extraordinare, nici deosebite. Cu atat mai mult pentru mine.

Zborul pana aici a fost unul destul de greu: Cluj – Bucuresti, pauza peste noapte in bucale, cumparat suveniruri pentru oamenii de aici din Carrefour (haha, foarte inventiv, stiu!), luat avion pana in Amsterdam. Diferenta intre fusul orar din Olanda si Bucuresti, de doua ore, a fost suficient incat sa ma sperie ca nu am timpul necesar deplasarii intre terminale. Spre linistea mea, abia atunci incepeau imbarcarile ceea ce imi dadea un avans de doua ore in Schipol, sa ma plimb pe aici si sa observ comportomentul unei multimi furnicaresti, care roia in toate directiile. Schipol Airport e un fel de Otopeni la puterea a zecea, un Otopeni cu vreo alte jde aeroporturi conglomerate. Fiecare sectiune de zbor are cate 20-25 de terminale si din cate am observat sunt vreo 8 publice. E plin de duty free-uri pe aici, dar preturile nu sunt tocmai cele mai mici. Cola la jumate e undeva la 3,5 euro iar o sticla simpla de apa plata nu coboara sub doi euro. Cum nicotina ma tragea de maneca, cerandu-si drepturile, am cautat disperat o oaza de fum pe undeva printre multitudinea de maghernite, toate destinate nefumatorilor. Camaruta destinata fumatorilor, singura disponibila in E, se afla la al treilea nivel si era cam cat o baie de apartament. Era facuta din sticla si inauntru erau amestecati, barbati si femei, un numar de douazeci de exemplare. Incredibil! Locul mirosea atat de rau a tutun imbacsit, a scrumiera neschimbata de cateva sapatamni, incat era mai mare greata decat placerea savurarii unei tigari dupa 4 ore de pauza nicotinoasa. M-am infundat considerandu-ma discriminat, printre conglomeratul de natiuni din acvariul infumurat si am tras in sila juma de tigara. Un el american si doua ele blonde si cred putin suedezo-rusoaice se distrau pe buza acvariilor fotografiindu-se in pozitii de inot hilare. El si-a aprins o tigara si a tras cu naduf cateva fumuri. A stins-o de scrumiera tacticos, a balmajit ceva si a tulit-o luandu-si cu el si parapantele din dotare.

Am plecat spre terminalul E20 si dupa o excursie de vreo zece minute, ma asezam in sfarsit la coada cu o inaltime medie de 1.65. Media era artificial crescuta de strainii care vizitau din motive mai biznis sau nu, insulele. Din ce am observat, inaltimea medie la femeile filipineze merge undeva pe la 1.50 iar un barbat inalt acolo are cam 1.70. Sunt foarte multe femei, incredibil de multe, iar cineva spunea ca sunt 5-6 femei la un barbat, drept urmare, barbatii – chiar si localnici- sunt la mare cautare. Tocmai chestia asta ii face profitori, badarani, betivi, pierde-vara si fara nici un pic de responsabilitate. Imi suna romaneste, numai ca ochii lor semiobligi nu imi fac referire decat la nomazii nostri si atat. Rasa lor aduce foarte mult cu rromii nostri ca aspect. As face pariu ca unul dintre ei s-ar amesteca linistit si fara probleme in Manila.

Momentan atat in intrarea asta de jurnal. Trebuie sa plec, dar voi continua cu un nou post in cateva ore despre drumul propriu zis si cateva prime impresii. Aici e ora 10:39 acum, in ro e doar 5 fara douazeci, asa ca multi din cei ce vor citi articolele vor putea prinde o anume continuitate

[ad#Neogen 468x60]