Toti suntem datori cu o moarte

Cu o moarte toti suntem datori, spunea Marin Preda in Cel mai iubit dintre pamanteni. Si asa si este, mai devreme sau mai tarziu, toti platim tributul vietii, ne scuturam de ea si lasam loc altora. Ciclul asta este unul continuu, deci intr-un fel sau altul plecam cu totii. Moartea este un subiect dureros pentru cei din jur si imprastie tristete pretutindeni, iar daca nu tristete, macar o urma de respect amestecata cu solidaritate in fata nefiintei. E greu de abordat un asemenea subiect pentru ca la 30 de ani e prea mult sa spui ca stii ceva despre moarte. Si totusi Cioran -autointitulat secretar al propriilor senzatii- vorbeste fara sa plictiseasca cititorul, pret de un volum intreg despre sfarsitul vietii la doar 22 de ani.
E trist cand auzi de cunostiinte care s-au stins nefiresc, cu atat mai mult cand auzi de apropiati. Iar cand afli pur si simplu ca unul dintre colegii tai a plecat pe nepusa masa, iti pui un semn de intrebare si astepti raspunsuri pe care nu le vei afla probabil niciodata. Moartea nu te asteapta sa fii gata si nici nu sta la negocieri, nu tine cont de locul in care te afli, nu tine cont de alte circumstante ci doar vine. Imi inchipuiam cand era vorba de moarte, ca e ca un somn greu, fara vise din care nu te trezesti niciodata. Odata ce ai murit, lasi in spate orice suferinta, orice greutate avuta, lasi iubire, prieteni, lasi datorii, chirie, nimic nu te mai poate atinge si reciproc. In urma ta ramane o familie indurerata, o cariera inceputa alaturi de o gramada de proiecte, o viata traita asa cum ai stiut tu mai bine. Putem lasa ori ba ceva in urma, de care sa isi aduca aminte ceilalti si in mod sigur dupa fiecare va exista o amintire pastrata aproape de o persoana speciala.
M-am razgandit, nu vreau sa scriu un post despre moarte – refuz, imi place viata si incerc sa o traiesc; am atatea de facut. Despre viata trebuie sa scriu!
Ratacirea mea provine in urma unui eveniment intamplat astazi la birou. Unul dintre colegii dintr-un alt departament a decedat. Aproape “a adormit” in scaun, fara sa sufere de nimic. Ceilalti il stiau drept un tip atletic, nefumator, sanatos tun, nealcoolic, nefastfoodist, ne ne. Colegii au incercat sa il resusciteze vreme de 15-20 de minute pana a venit salvarea. Si paramedicii veniti la fata locului au facut tot posibilul, dar nu au putut impiedica finalul. Era ciudat sa vad in spatiul openspace-ului de la etajul doi o asa scena. Mi se parea totul desprins dintr-un film prost; pentru cateva minute, parca vedeam in alb si negru si toate scenele miscandu-se cu incetinitorul. Agitatia, ecoul, tristetea de pe fetele oamenilor, uimirea, disperarea, mila loveau trist in mine, dar parca fara nici un ecou. Nu imi puteam inchipui ca asemenea scene sunt rupte din viata si ca se pot intampla inclusiv in mediul meu. Speram sa fie o gluma proasta a vietii iar el sa isi revina dupa un weekend prelungit. Un atac cerebral dureaza cateva fractiuni de secunda, dar e suficient sa intrerupa celelalte zeci de ani ramase. Definitiv.

Tags: ,

About Cristi